Prea mult praf de stele pe urmele mele

Ma apropii de palmele mele, dar nu ca sa ma mangaie ci sa ma loveasca.
Uit din ce in ce mai des inceputuri, ma pierd in betia timpului il reduc si il pun intr-un sertar numit "neglijabile".
De ce cautam fericirea in locuri fara zambete, in locuri aglomerate..Nu ne temem ca ne-o fura? De ce nu ne temem? I-am putea da in judecata si o multime de oameni ar fi pedepsiti cu cate un lacat pe inima. O sa fie judecati de cineva superior, un fel de dumnezeu al tuturor si al nimanui, in niciun caz al meu.

Mereu ati vrut sa stiti cine e dumnezeul meu. Ei bine, am doi. Unul pe care il respect si pentru care nu e nevoie sa fac semne ca sa observe cineva asta, iar altul cu care ma cert, pe care il reneg si cel care ma reaga. Niciodata aceeasi. Si desi ar trebui sa ma cred avantajata niciodata nicunul nu imi aduce aminte de el, nici nu imi iarta pacatele. Ei doar vegheaza ce fac si cat praf de copt imi pun in propriu-mi aluat sau cat ma trec prin sita.
Sufletul mi-a obosit. Face pasi inapoi, vrea pasi inapoi si ma cara cu el. Ma umplu de dor si ochii devin reci. Uit cate am uitat, uit cate pierd, uit nimicurile castigate la loz in plic sau loz in soarta si vreau inapoi. Inapoi la mine, la tot ce eram. La frica de a vorbi cu straini, la emotiile mele, la primele dati, primele lacrimi, primii nervi, prima durere, prima data cand mi s-au inmuiat genunchii, prima dorinta de a ma razbuna, prima ironie...la toate acele prime dati traite in dinti.
E prea multa dexteritate in tot ce fac si imi e frica ca o sa uit sa imi mai fie frica.